un articol de Andreea Pora....Revista 22

România e ţara în care doar înjurăturile îşi păstrează mereu sensul şi actualitatea. O zeamă gălbuie, cu miros de varză murată uitată în butoi vreo doi ani, se scurge leneşă pe caldărâm. În mâzga lipicioasă rămân prinse câteva oase de pui, la care se reped hămesiţi doi căţei, în timp ce pe parbrizul unui Citroen aterizează graţios, purtate de vânt, câteva pagini dintr-un caiet dictando şi un dres deşirat, culoarea piciorului.
La radio se anunţă că un clan descinde la Terapie Intensivă, bate asistentele şi ia acasă, cu pat cu tot, muribundul care le aparţine. Nimeni nu depune plângere, de frică.
Un fante cu BMW omoară în bătaie un bătrân care nu se mişcă suficient de repede pe trecerea de pietoni. Indignarea publică se consumă rapid, în bârfele din faţa blocului.
Doctorul Ciomu are liber la hăcuit organele masculine şi declară senin că ştie el câţiva directori de spital care l-ar angaja imediat. Nimeni nu pare surprins, normal, asta-i ţărişoara.
Peste 20% dintre judecători se înghesuie să iasă la pensiile care sar binişor de 1.500 de euro pe lună.
Invidie, „vrem şi noi“, scuze, „nu-i firesc să-şi asigure bătrâneţile?“.
O gravidă în 7 luni moare în spital, se va face anchetă, la CFR 2 cad capete, supravieţuitorii infecţiilor se bucură. Toată lumea descoperă şi e de acord că sănătatea e în colaps, ca şi educaţia de altfel. Scandalul trece, colapsul rămâne. Primarul unei comune îi sechestrează pe procurorii şi poliţiştii veniţi să-l prindă în flagrant. Consătenii zâmbesc amuzaţi, a dracu’ pielea pe el.
 Societatea civilă îşi îneacă amarul în comunicate.
Între timp, deficitul bugetar creşte, PIB-ul descreşte şi clasa muncitoare la stat iese în stradă.
Grecia, Portugalia sau Spania sunt departe, în Europa. Şi, oricum, România e ţara în care atât greşelile altora, cât mai ales cele proprii sunt făcute ca să fie repetate. România e ţara în care doar înjurăturile îşi păstrează mereu sensul şi actualitatea. Lucru valabil însă doar pentru cei care nu se mulţumesc să contemple mioritic dezastrul. Majoritatea.
Indiferent însă de atitudine, de numărul sau amploarea nemulţumirilor, de lista eşecurilor, există un lucru care uneşte. Un indestructibil consens naţional: nu e nimic de făcut.
Progresul există doar ca să ai de unde da înapoi. Nu (mai) e nimic de făcut pentru că „sistemul“, oricare ar fi el, se autoconservă.
De ce e sănătatea în colaps şi spitalele au devenit un loc în care intri doar după ce ai aprins câteva lumânări la biserică?
Pentru că „sistemul“ s-a opus, se opune şi se va opune oricărei reforme.
Este răspunsul unanim al tuturor celor implicaţi: miniştri, autorităţi, directori, medici şi pacienţi.
De ce educaţia s-a transformat în poligon de încercări şi nicio schimbare de esenţă nu a fost dusă până la capăt? Pentru că „sistemul“ nu vrea.
De ce justiţia este coruptă şi ineficientă? Păi, „sistemul“ a blocat totul.
De ce nu avem descentralizare, agricultură, autostrăzi, turism, lustraţie şi cam tot ce au ceilalţi? „Sistemul“, bată-l vina!
Constantinescu s-a declarat înfrânt de „sistem“, politicienii şi guvernanţii se luptă cu „sistemul“ , Băsescu a vrut să învingă şi el „sistemul ticăloşit“ şi, practic, nu e român care să nu ducă micul sau marele său război cu „sistemul“.
Cum nimeni nu a reuşit încă să triumfe asupra lui, devine argumentul ideal pentru toate eşecurile. Cauza răului, a stagnării şi moştenirea lăsată urmaşilor. Transformat în concept filosofic, „sistemul“ nu mai are legătură cu nimeni. Este o fatalitate. Aşadar, poate fi înfierat la liber.
Din cine este însă format „sistemul“? Întotdeauna din alţii. Vinovat nu este medicul care continuă să opereze, deşi ştie că sala este infestată cu stafilococ auriu, ca să dau doar un singur exemplu, ci „sistemul“ cel mare, ticăloşit până la rădăcină, subfinanţarea, hoţii din minister, politrucii cu firme care căpuşează spitalul. El, medicul, nu este nici măcar o rotiţă. Pe de altă parte, tot el spune emoţionat „omul sfinţeşte locul“. Zicerea este în oglindă cu „sistemul nu suntem noi“. Adică, nu el trebuie să „sfinţească locul“, ci altul. Când poate să salveze aparenţele, e însă ideal. Adică, atunci când „sistemul“ funcţionează fără sincope, fără tragedii şi necazuri mari, el este „sfinţitor“ ca imagine publică şi intimă, când nu, bagă sub preş sau dă vina pe „sistemul“ cel mare.
Şi uite aşa, ticăloşia cea mare merge mână în mână cu cea individuală. „Sistemul mare“ se menţine şi funcţionează, prin acelaşi mecanism prin care a supravieţuit comunismul, bazându-se pe „sistemele mici“. Adică pe noi toţi, nu pe alţii.